Cum a fost în prima zi de școală

resize2
Ne-am trezit devreme, pe la 6 jumate ca să avem timp să ne pregătim, eu și băieții, soția a plecat la servici lăsându-mi mie onoarea (mulțumesc draga mea) de a duce copiii la școală, respectiv grădiniță. După ce le-am dat laptele cu cereale și i-am îmbrăcat frumos, mi-am dat seama că era 8 fără un sfert și eu eram tot în pijamale și nespălat pe față. Nu știu ce am făcut aproape o oră jumate, așa că a început distracția.

Îmbrăcat și spălat pe fugă luat copiii, ghiozdanele și sacoșele cu rechizite și la mașină. Nu mergea telecomanda, am lăsat sacoșele din mână ca să deschid portierele cu cheia, baieții se învârteau în jurul mașinii, nu se puneau de acord care pe ce parte să urce. Într-un final ajungem prima dată la școală, parchez și mergem repede să nu întârziem. Iau băieții, ghiozdanul lui Sebi și sacoșa de rechizite, îl instalez în clasă și la revedere dragule, ne vedem la 12!

Care 12, a însemnat 8 și 10 minute, pentru că atunci când am ajuns în fața grădiniței am constatat că îi dădusem lui Sebi, sacoșa cu rechizite a lui Edy. O sun pe mama lor: Ce fac, nu merge și așa, nu-s la fel rechizitele?
Amețitule unde ți-i capul, of…ce-o să zică săracul Sebi când toată lumea o să deseneze în caietul special și el nu are carioci!? Nu, nu-s deloc la fel!

Îl urc iar pe Edy în mașină și pornim din nou spre școală. Acolo, surpriză, se sunase de intrare și poarta de acces era închisă.
Sun iar: Ce fac, au închis ăștia poarta?
– Of…bietul Sebi, cum se va simți el inferior când nu-și va găsi penarul plin cu carioci.

Când am auzit atâta amărăciune în glasul ei, am dat fuga să intru prin față pe la profesori. Și trăgeam disperat de ușa încuiată, când mi-o deschide paznicul: Ce s-a întâmplat domnule!?

Îi explic, mă înțelege (probabil se vedea pe fața mea cât eram de disperat), fac schimbul de sacoșe, mulțumesc și plec iar spre grădiniță. Pe la 8 și un sfert intru cu cel mic, a mai durat vreo 10 minute până i-am găsit clasa ( era chiar ultima de pe hol, dar eu le-am verificat pe toate) îl las și plec. Mă așteptam să urle după mine, disperat că vrea acasă, dar el găsise un telefon de jucărie și era așa aprins de conversația sa imaginară, încât nici nu a observat când am plecat.
Semn rău, îmi zic, mai bine mă vedea și se împăca cu gândul că l-am lăsat acolo, așa are ce mă striga și căuta.
Fals! La 11 jumate când l-am luat era doar el cu încă doi kinderi în clasă. Dar unde sunt ceilalți copii, o întreb pe doamna?
Pe la 10 m-am apucat să dau telefoane la părinți să vină să îi ia, că plângeau toți mai puțin aceștia, și mi-i arată pe cei 3, printre care și prințul meu.

Bine mă bărbate, nici din respect pentru tactu nu ai vărsat o lacrimă!? 🙂
Când l-am întrebat: Edy, tu ai plâns la grădi după mine?
Eii…eu nu plâng, zise prințul râzând ștrengărește.

(Visited 102 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *