Bunica Maria

bunica
Bunica Maria e o femeie simplă de la țară. Are 74 de ani, e văduvă de 20 și acum 6 ani a rămas și fără unicul ei băiat. Toată ziua și toată noaptea stă singură. Mai venim noi, nepoții ei pe la ea, cam o dată la două săptămâni, de regulă duminica. Îi mai cumpărăm câte ceva de-ale gurii, medicamente, îi mai aducem apă de la fântână, lemne pentru foc, îi mai reglăm televizorul, radioul, îi mai încărcăm cartela de telefon. Nu plecăm niciodată de la ea fără o sticlă de vin, făină, ouă, un pui și neapărat: Să trăiți că ați venit! Dumnezeu să vă dea sănătate!

Mamaia e credincioasă, nu prea mai merge la biserică din cauza bătrâneților și a picioarelor care o dor și o fac să se deplaseze cu dificultate. Are mereu pe masă candela aprinsă, se închină dimineața și seara, se roagă la Dumnezeu pentru orice. Chiar și pentru sănătatea puilor de găină, așa cum am auzit-o odată fără ca ea să-și fi dat seama: Ai grijă doamne de puișorii mei, să crească, să nu facă păduchi și să nu mi-i fure. Te rog doamne să ai grijă de ei!

Câtă simplitate, speranță și nevoie de protecție are mamaia.
Nu numai ea, ci cam toate bătrânele de la țară rămase singure de mulți ani, după ce bărbații și copii lor au murit. Aici popa și religia au un rol esențial. Aici ar trebui să fie, să le consoleze, încurajeze, să le afle păsurile și să facă tot posibilul ca aceste bătrânele să aibă o viață liniștită. Aș fi de acord ca statul român să finanțeze bisericile și preoții de la țară, de la satele uitate de lume, pline de bătrâni sărmani și singuri. Aici chiar este nevoie de ei, am simțit asta azi când am fost la bunica Maria.

Mamaia avea în mijlocul curții o movilă de lemne. Aproape două tone de masă lemnoasă ce așteptau să fie crăpate și depozitate în șopron. Numai că așteptarea asta a făcut ca lemnele mamaiei să se împuțineze. Vecinii o fură noaptea, îi fură din lemnele ei pentru iarnă pe care cu atâta greutate le-a cumpărat din pensia ei de 400 de lei. Dacă ar fi găsit oameni să le crape, le-ar fi băgat în șopron și ar fi încuiat cu un lacăt, dar așa…
Are un câine, dar e cam bătrân și învățat cu hoții. N-are bază în el. În schimb are în Dumnezeu.

Am găsit azi, când am intrat în curtea ei, în jurul movilei de lemne, candele aprinse. Ea nu era acasă. Era la biserică. M-am urcat în mașină și am plecat după ea, pentru că știam că ajunge greu din cauza picioarelor. Am găsit-o pe drum mergând încet spre casă. Am întrebat-o unde a fost, deși știam că la biserică.
Am fost la biserică, dar nu la slujbă. Am fost la Costel să-i spun de lemne, că mi le fură hoții noaptea.

M-am cutremurat. Costel e socrul meu, băiatul ei, mort acum 6 ani. A fost la el la mormânt să-i povestească amarul ei. De asta a pus și candelele în jurul movilei de lemne, poate Costel de acolo de sus va alunga hoții.

Câtă simplitate, inocență și speranță în divinitate există la țară. Acolo este adevărata credință, acolo preotul are un rol și un loc esențial în societate.

(Visited 187 times, 1 visits today)
Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *